Download Christian Jacq - Ce Dulce e Viata La Umbra Palmierilor! PDF

TitleChristian Jacq - Ce Dulce e Viata La Umbra Palmierilor!
File Size1.6 MB
Total Pages162
Table of Contents
                            bookmark3
bookmark5
bookmark7
bookmark9
bookmark11
bookmark13
bookmark15
bookmark17
bookmark19
bookmark21
bookmark23
bookmark25
bookmark27
bookmark29
bookmark31
bookmark33
bookmark35
bookmark37
bookmark38
bookmark39
bookmark40
bookmark41
bookmark42
bookmark43
bookmark44
bookmark45
bookmark46
bookmark47
bookmark49
bookmark50
bookmark51
bookmark52
bookmark53
bookmark54
bookmark55
bookmark56
bookmark57
bookmark59
bookmark61
                        
Document Text Contents
Page 81

81

FFeerriicciirreeaa îînnţţeelleeppttuulluuii

Vorbeşte numai atunci când ştii că ai o soluţie…
A vorbi este cea mai grea dintre munci.

Ptah-Hotep, Maxima 24

1

Merit, o frumoasă brună de vreo patruzeci de ani, era neliniştită.
Totuşi, avea totul pentru a fi fericită: un soţ muncitor şi atent, doi fii

perfect sănătoşi. O casă albă, drăguţă, în inima unei păduri de palmieri,
câmpuri, măgari şi o curte plină de găini. Zilele se scurgeau liniştite şi
Merit nu cerea nimic altceva zeilor decât această fericire calmă, sub cerul
albastru al oazei de sare, la est de Egipt, guvernată de înţeleptul faraon
Khety1.

Dar de ce soţul ei, impetuosul Anup, plănuise să plece în capitală,
Herakleopolis, pentru a vinde acolo produsele de lux şi să încerce să facă
avere? Merit nu avea nevoie de această comoară.

— Mi-ai pregătit pâiniţe pentru drum? întrebă Anup intrând în
bucătărie.

Înalt, solid, cu o faţă deschisă şi zâmbitoare, Anup era dotat cu un
entuziasm de toată isprava.

De la căsătoria lor, acum douăzeci de ani, nu încetase să facă planuri
pentru a le îmbunătăţi viaţa zilnică şi a oferi familiei rostul unei vieţi mai
bune. Astfel, devenise patronul unei mici antreprize, care angaja mai mulţi
locuitori ai oazei, de lângă care adunau sarea indispensabilă fabricării
conservelor; dar Anup nu se oprise aici şi se ocupa şi de cultura de plante
medicinale şi de exploatarea lemnului preţios.

Merit se ghemui în braţele soţului ei.
— Nu pleca, te rog… Nu suntem destul de bogaţi?
— Transportul acesta va asigura viitorul copiilor noştri, promise Anup.

Am adunat o cantitate suficientă de produse de o excepţională calitate
pentru a face cea mai bună tranzacţie comercială din cariera mea!

— Nu te temi de pericolele şi de oboseala călătoriei?


1
Acest faraon a domnit pe la 2160 î. Hr. (n. a.).

Page 82

82

— Datorită poliţiei faraonului, drumurile sunt sigure, şi mă simt în plină
formă!

— N-ar trebui să pleci singur.
— Nu am încredere în nimeni, decât în măgarii mei. În şeful lor, Bot-

Mare, care cunoaşte mai bine decât mine drumurile deşertului.
— Atunci, lasă-mă să te însoţesc!
— Stăpâna casei îşi părăseşte domeniul? Doar tu eşti în stare să veghezi

asupra copiilor noştri şi asupra bunurilor noastre.
— Nu sunt liniştită, Anup… Am somnul agitat, ca şi cum un demon mă

torturează. N-ar trebui să te mulţumeşti cu ce avem?
El îi zâmbi.
— Nu doresc nimic în plus, iubirea mea: dar ştii foarte bine că trebuie să

trimit o cantitate de sare de primă mână în capitală. De ce să nu profit şi să
vând şi plantele medicinale şi lemnul preţios? Când o să închei contractele
necesare cu trezoreria, drumurile le vor face angajaţii mei în locul meu, şi
n-o să te mai părăsesc.

Când îşi puse buzele peste ale ei, Merit renunţă: în faţa puterii de
convingere a soţului ei, nu mai avea forţa să lupte.


Bot-Mare mergea în frunte, cu pas egal. După el se orienta caravana de

măgari bine întreţinuţi. Cu căutătura îndârjită, şeful măgarilor era un
animal splendid, cu urechile frumos croite şi cu caracter puternic; el era cel
care impunea mersul şi tot el hotăra opririle. Ştiind că n-are nicio şansă să-
l convingă, Anup îl lăsa să acţioneze şi se mulţumea să îngrijească atent
patrupedele care făceau atâtea servicii oamenilor.

Atunci când Bot-Mare ajunse într-un fel de trecătoare pierdută într-un
mare deşert pietros, un nor de praf, departe pe drum, îl îngrijoră. Măgarul
se opri şi îşi arătă dinţii, gata să se apere.

Înarmat numai cu o bâtă, Anup se aşeză în dreapta lui Bot-Mare, pentru
a vedea venind spre ei vreo zece poliţişti comandaţi de un nubian cu o
statură impresionantă.

Cu un aer ameninţător, îl înconjurară pe călător.
— De unde vii, prietene? întrebă nubianul.
— Din oaza sării.
— Care este numele tău?
— Anup.
— Şi unde te duci?
— În capitală, Herakleopolis.

Page 161

161

VVaalleeaa ccuu TTaammaarriinnii

Valea cu Tamarini era foarte aproape.
Uitând de drumul desfundat, de atitudinea de temut a şoferului şi de

riscurile la care mă puteam aştepta, trăiam împlinirea unui vis.
Valea cu Tamarini… Numele acestui loc sfânt mă urmărea de când

pregăteam o misiune spre situl din Tunah el-Gebel, în Egiptul Mijlociu.
Bineînţeles, studierea documentaţiei arheologice nu lăsa loc unei speranţe
cu privire la păstrarea monumentelor vechi, dar nu mă aşteptam la un
asemenea dezastru.

Din imensul templu al lui Thot, zeul cunoaşterii, patronul scribilor, n-a
rămas nimic. Şi Valea cu Tamarini era înghiţită de neant. Mai rău, peisajul
însuşi părea abandonat, supus unei uitări dureroase. Chiar magia
palmierilor nu reuşea să atenueze tristeţea care impregna fiecare bucată
din acest pământ martirizat.

Barbarii, vandalii şi fanaticii ştiau ce să atace mai întâi: Thot, mesagerul
luminii, transmiţătorul cuvintelor puterii, autorul cărţilor care permit să
construieşti o civilizaţie şi o societate pe soclul cunoaşterii, şi nu pe
nisipurile mişcătoare ale credinţei.

Toate pietrele sculptate cu iubire erau calcinate în cuptoarele cu var.
Dispărute scenele ritualice celebrând comuniunea spiritului faraonului cu
divinităţile; dispărute textele rostite în fiecare zi, pentru a aduce în prezent
„data primordială”, creaţia vieţii.

Vagi urme ale unei capele servind ca toaletă municipală. Urcat pe o
colină de moloz, un paznic oficial, înarmat cu o puşcă, mă privi cu furie
când mă aventurai pe unicul drum mărginit de cocioabe. Femeile bântuiau
precum nişte fantome îmbrăcate în negru, la fel şi copii murdari.

— Pe acolo, strigă paznicul.
Cât era de departe Egiptul nobilelor doamne cu parfumuri subtile şi

rochii colorate, ţara oraşelor civilizate, ale căror case albe se ascundeau la
umbra palmierilor, pământul iubit de zei şi acoperit de temple care
celebrau uniunea vizibilului cu invizibilul!

Un puşti aruncă o piatră care aproape că mă lovi. Paznicul şi doi poliţişti
mă încadrară. Furios, puştiul ţinti un câine bătrân şi şchiop, pe care nu-l
rată. Schelălăitul lui de durere nu mă impresionă decât pe mine.

— Străinii n-au ce căuta pe acolo.

Similer Documents