Download Noaptea De Sanziene - Mircea Eliade PDF

TitleNoaptea De Sanziene - Mircea Eliade
File Size1.6 MB
Total Pages377
Document Text Contents
Page 1

MIRCEA ELIADE

NOAPTEA DE SÂNZIENE

PARTEA I

Deschise cât putu de încet uşa şi aprinse lumina. Odaia era caldă; mirosea a praf.
Obloanele ferestrelor erau lăsate. Alături de pat se afla o masă mare de lemn
încărcată cu cărţi, aproape toate noi, unele cu foile încă netăiate. De celălalt perete
era rezemată o bibliotecă şubredă, făcută parcă de un amator, plină şi ea cu cărţi.

- Ce ţi-ar place să ajungi? auzi glasul femeii din camera vecină. Ţi-ar place să
ajungi deputat?...

„E cu Arethia", îşi spuse, şi se îndreptă, în vârful picioarelor, către pat. De când
se mutase alături Spiridon Vădasţra pătrundea cu emoţie în camera lui de hotel.
Aproape în fiecare seară, Vădastra avea vizite. Pereţii erau de paiantă şi
conversaţiile se auzeau în întregime. în câteva săptămâni aflase foarte multe lucruri
despre Vădastra. Aflase că-şi trecuse de curând doctoratul în drept, că era directorul
unui ziar, Avântul studenţesc, pe care i-l subvenţiona Prefectura poliţiei, că
tovarăşul lui şi administratorul ziarului, un oarecare Voinea, fugise la Iaşi cu întreaga
subvenţie a numărului următor: 50 000 de lei. Aflase mai de demult de domnişoara
Arethia, îi zărise de câteva ori pe amândoi. Spiridon Vădastra era un tânăr mărunţel,
cu monoclu negru, cu părul ţepos şi mersul arogant, de om sigur de sine; era
întocmai aşa cum şi-l închipuise Ştefan ascultându-l. Arethia părea fără vârstă: era
uscăţivă, avea părul spălăcit, pomeţii obrajilor accentuat fardaţi şi buzele subţiri.
Când zâmbea, închidea din cochetărie ochii. Şi de câte ori o întâlnise Ştefan pe
scară, o surprinsese trăgându-şi bluza în jos, ca să i se poată contura pieptul uscat.

- Eu?! răspunse Vădastra ridicând glasul. Deputat poate ajunge oricine. Şi unul
ca Voinea poate ajunge deputat...

- Atunci, ministru?! făcu Arethia.
- Poate, răspunse Spiridon după o scurtă şovăială. Dar ce înseamnă să fii

ministru?! Astăzi eşti şi mâine nu mai eşti. Pe urmă treci în opoziţie şi cine ştie când
îţi mai vine rândul... Da, e bine să fii ministru, adăugă. Poate că am să fiu... Dar,
oricum, ce contează să fii ministru, când sunt atâtea alte lucruri?!...

- Ce fel de lucruri?!
- Lucruri mari! exclamă Spiridon cu o stranie exaltare în glas. Lucruri pe care nu

le poate face oricine. De pildă, să descoperi Polul Nord! Să nu fi fost încă descoperit
şi eu să fi plecat într-o expediţie, singur, şi după ani de luptă, să-l fi descoperit!...
Asta da! Ar fi vorbit toate ziarele de mine, m-ar fi invitat toţi regii la curţile lor, aş fi
devenit membru al academiilor din lumea întreagă!... Şi câte altele!

„Î doboară părerile de rău", înţelese Ştefan, ascultând tăcerea prelungă de
alături. Ca şi atunci, în seara aceea, cândpovesîîse marea lui înfrângere din liceu:
cum, în timp ce cânta Sonata Patetică pe scena Teatrului Naţional, la serbarea de
sfârşit de an a liceului, cortina s-a lăsat pe neaşteptate, pentru că durase prea mult
conferinţa profesorului de istorie şi trebuia redus programul cu o jumătate de oră.
„Dar de ce să mă reducă tocmai pe mine?! strigase Vădastra. De ce tocmai pe
mine, care eram premiant şi eram o personalitate?!... Voisem să le fac o surpriză.
Nu ştia nimeni că m-am apucat de pian. Nu ştia decât doamna Zissu, căci exersam
la ea trei, patru ceasuri pe zi, şi-i plăteam cincisprezece lei ora. Dar erau toţi
invidioşi pe mine. Nu le convenea că învăţasem şi asta: să cânt la pian. Eram cel
mai bun la compoziţii şi la latină, şi acum învăţasem să cânt şi la pian!..."

În seara aceea, Ştefan încă nu ştia că Vădastra avea un ochi de sticlă şi că-i

Page 189

vlăguită de puteri, deznădăjduită.
- îl aşteptăm toţi cu nerăbdare, continuă doamna Ivaşcu. O să aflăm de la el cum

s-a întâmplat nenorocirea...
Rămase o clipă pe gânduri, învârtind visătoare făcăleţul între degete. Atunci se

deschise uşa şi intră un bătrân cu părul cărunt, destul de rar deasupra frunţii, dar
căzându-i aproape în plete spre ceafă. Era îmbrăcat curios: avea pantaloni reiaţi, un
pulover galben-verzui, de culoarea lămâii crude, şi o tunică neagră, pe jumătate
descheiată.

- Domnul Vasilescu, tatăl lui Spiridon, i-l prezentă doamna Ivaşcu. Dânsa e
madam Viziru, ştii dumneata cine, adăugă.

Învăţătorul îşi încheie grăbit tunica, lăsând să i se vadă numai gulerul
puloverului, şi apropiindu-se de Ioana, se înclină politicos şi-i sărută mâna.

- Ştiu, cum să nu ştiu, spuse, aşezându-se pe un scaun în faţa canapelei. Dânsul
a fost martorul tragediei noastre, adăugă cu un glas tremurat. Dânsul, domnul
consilier Viziru, a împărtăşit eroismul scumpilor noştri decedaţi, căzuţi eroic în cel
mai grandios bombardament al secolului!...

Se opri şi oftă adânc. Apoi privi spre Ioana, aşteptând parcă un cuvânt de
consolare.

- Mi-a părut foarte rău, începu ea, plecându-şi încurcată privirile. Ce tragedie!
- Stimată doamnă, o întrerupse cu gravitate învăţătorul, e mai mult decât o

tragedie. Pentru noi, familia, a fost o catastrofă. Cuscrul meu, profesorul Iancu
Antim, era o glorie a ştiinţei româneşti...

- L-am cunoscut, spuse repede Ioana, ridicându-şi ochii, l-am cunoscut pe
profesor încă de acum patru ani. Era un mare învăţat.

- Era un al doilea Nicolae Iorga, stimată doamnă. De când am avut cinstea si
fericirea să rămân în această casă, un adevărat muzeu...

- Dânsul locuieşte aici, cu noi, vorbi doamna Ivaşcu. De la Crăciun locuieşte cu
noi. Ne-am gândit... Spune, spune dumneata, adăugă pripit. Iartă-mă că te-am
întrerupt! Nu-i place să fie întrerupt, se întoarse spre Ioana zâmbind.

- Această casă e un adevărat muzeu, continuă învăţătorul. Este, pot spune, un
focar de cultură, un focar al ţării întregi. Avem datoria, noi, urmaşii marelui profesor
Iancu Antim, avem datoria, spun, să ducem mai departe acest focar, acest muzeu
naţional. Este o sacră datorie pentru noi, familia...

Se opri, istovit, şi-şi scoase batista. îşi şterse fruntea, apoi şi-o trecu peste buze.
- Şi dânsul este un om cult, spuse doamna Ivaşcu. Citeşte mereu...
- Eu sunt un biet învăţător de ţară, un umil discipol al marelui Spini Haret. Dar, în

tinereţea mea, am fost şi eu în felul meu o figură. N-am avut, însă, fericirea să
trăiesc alături de acest focar de cultură care a fost profesorul Iancu Antim. Numai
acum, de când locuiesc acest muzeu, şi am avut cinstea să mă adap direct de la
izvorul...

- Citeşte mereu, îl întrerupse doamna Ivaşcu. Rămâne singur până târziu, după
miezul nopţii, şi citeşte... Doarme în odaia lui bietu' Iancu, numai între cărţi...

- E o bibliotecă grandioasă, spuse aprope cu emoţie învăţătorul. E un focar de
cultură...

Apoi se ridică deodată şi se îndreptă hotărât spre uşă. Doamna Ivaşcu începu să
miroasă aerul, plecându-şi capul spre covor.

- Dumneata nu simţi nimic? o întrebă încet, confidenţial. Eu am oroare de pipi de
pisici. L-am castrat pe Viteazu ca să-l culeg după drumuri şi ca să putem dormi
liniştiţi, căci era un balamuc întreg; adunase toate pisicile în curtea noastră, nu mai
puteam închide ochii toată noaptea... Dar de-atunci, de când l-am castrat, m-a
înnebunit: face mereu pipi. Ne-a stricat toate covoarele...

Se opri deodată, încruntându-se. Irina intrase, cu paşi moi, şi se îndrepta
zâmbind spre ele.

- Bine, fată, te-am rugat s-o mai laşi dracului de biserică, Doamne iartă-mă,

Page 376

să mă mai cauţi niciodată, că ai să te gândeşti la mine ca la cineva care a murit
demult...

- îţi jur şi acum, îţi jur încă o dată, şoptise Ştefan. îţi jur pe ce mi-a mai rămas pe
lume, că asta e ultima noapte când te rog să mă laşi lângă tine, în maşina asta,
adăugă el repede, în maşina asta... îţi jur...

Când lăsase din nou în urma lor ultimele lumini ale oraşului, Ileana spuse:
- Ştefan, povesteşte-mi ceva. Povesteşte-mi de copilăria ta. Povesteşte-mi despre

arici şi despre fluturii de pădure. îmi place să te ascult povestindu-mi despre
copilăria ta. îmi place să te închipui copil...

Privise pe furiş la ceas.
- Curând, începu el deodată, ne vom despărţi. Ţi-am jurat. Am jurat pe tine şi am

să mă ţin de cuvânt. Dar nu e judecător pe lume care să nu îngăduie, în afară de
litera jurământului, încă alte, câteva, foarte puţine cuvinte. Am să te rog şi eu să nu
mă întrerupi. Am foarte puţin să-ţi spun. Am să le spun în câteva cuvinte.

- E în felul tău, şopti Ileana zâmbind.
- Am fost nebun, spuse Ştefan. Nu, mai exact, am fost orb. Doisprezece ani n-am

înţeles. Am înţeles doar în după-amiaza asta. Am ştiut de la început, de când te-am
zărit, că te iubesc, că am să te iubesc toată viaţa.

- Ştefan! strigă speriată Ileana.
- ... că mi-ai fost ursită, că am băut împreună din aceeaşi otravă...
- Ştefan! strigă din nou Ileana, întorcând capul spre el.
- Ia seama! şopti el. Ai un camion în faţă...
Simţi cum i se bate inima. Nu e încă miezul nopţii. „Ea are o viaţă întreagă

înaintea ei."
- Mi-ai jurat! auzi vocea sugrumată, deznădăjduită a Ilenei. Mi-ai jurat!... Fie-ţi

măcar puţin milă de mine...
- Doar câteva cuvinte, se rugă el. Atenţie! strigă, speriat, o clipă în urmă. Dacă

vrei, lasă-mă pe mine la volan...
- Nu, nu e nimic, nu-ţi fie teamă. Dar te rugasem să nu-mi mai vorbeşti... Dă-mi,

te rog, o ţigară. Aprinde-mi-o tu.
Ştefan o aprinse, trase primul fum, apoi, tremurând i-o aşeză între buze.
- îmi place, e o gauloise, spuse încet Ileana. Vorbeşte-mi... Povesteşte-mi

altceva... Iartă-mă că am ţipat. Mă speriasem...
- Ileana, atenţie! strigă din nou Ştefan.
- Ţi-e frică? îl întrebă întorcând capul şi zâmbindu-i. Să nu-ţi fie frică. Sunt foarte

calmă, am foarte mult sânge rece la volan...
„Dar nu e încă miezul nopţii, îşi repeta el în neştire. Aş mai avea timp să-i spun."
- Doar câteva cuvinte, începu el din nou, dar te rog, te implor, ascultă-mă. în

curând, foarte curând, ne despărţim.
- E adevărat. Te ascult. Ştiu că ai să mă faci să sufăr şi că-mi voi aminti toată

viaţa aceste câteva cuvinte, dar n-am putut să-ţi refuz niciodată nimic...
- Am fost orb. Am ştiut tot timpul că mi-ai fost ursită, dar n-am înţeles de ce...

Ileana, dacă am să te rog... Ia seama! Ce faci?! Lasă-mă puţin pe mine la volan...
- Nu-ţi fie frică, îl linişti zâmbind Ileana. Dacă vrei, zvârle-mi ţigara... Luându-i-o,

îi atinse mâna, şi începu să tremure. I se păru că tremură şi ea. „Trebuie să-i spun
tot, trebuie să-i spun acum."

- Ileana, şopti el, iubita mea, mireasa mea...
- Ştefan! strigă ea.
Dar parcă nu mai avea putere să strige, să se împotrivească. Era o voce

sugrumată, istovită.
- Mireasa mea, continuă Ştefan repede, ca şi cum n-ar mai fi auzit-o, te-am iubit

aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să
înţeleg ce se întâmplă cu noi, d&-ce-am_fost ursiţi să ne iubinLfărâ^şă ne iubim, de
ce-am fost ursiţi să ne căutăm fără_gă_ne întâlnim...

Similer Documents